În luna septembrie am mers într-o călătorie în Iran, într-un grup restrâns de români, călătorie care a început în Teheran, cu Ashura, una dintre cele mai mari sărbători ale musulmanilor șiiți și s-a terminat în sudul Iranului, la Shiraz, orașul poeților și-al grădinilor. Iranul a fost o surpriză, o revelație, o anulare a tuturor prejudecăților pe care, involuntar, le-am căpătat despre această țară. Un ținut al prieteniei, al relaxării, al zâmbetelor, o țară a extazelor culinare și poetice, un tezaur al umanității, cu vestigii istorice unice și păstrate remarcabil. Iranul a devenit, repede, pentru toți cei care au fost cu mine, o poveste de iubire. Dacă vreți să experimentați un Iran spectaculos, alegeți unul din tururile noastre de primăvară și toamnă.
Kashan e un târg parfumat, clădit în jurul unui bazar în care se distilează apă de trandafiri. Miroase amețitor, de la florile uscate clădite în mormane pe marginea trotuarelor, de la parfumuri, săpunuri, creme, ceaiuri, jeleuri, bomboane, sucuri, toate de trandafiri. Apa din oază aici e folosită să crească flori, florile sunt folosite să furnizeze plăcere tuturor simțurilor. Câțiva pași mai încolo, o tipică grădină persană, cu foișoare pictate, baie de aburi, cursuri de apă și vegetație bogată te trimite direct în lumea odihnei netulburate, a lenei plăcute de după-amiază. Dar Kashanul nu-i numai trandafiri, ci și covoare vestite, care-au umplut palatele shahilor și-au ajuns departe, în casele bogaților din toată lumea. Covoare ușoare, plutitoare, de mătase colorată, uneori cu două fețe, inspirate din lumea vegetală, țesute după modele complicate și sofisticate. Banii din covoare se văd în vechiul Kashan, e de-ajuns să vezi casa negustorului Tabatabai, ridicată la sfârșit de secol 19, ca să înțelegi bogăția adusă aici de vechiul meșteșug. Cu grădină interioară, camere de iarnă cu geamuri mici și tavane coborâte, camere de vară mari și răcoroase în subsoluri ascunse lângă rezervoarele de apă, cu încăperi pentru muzică și poezie sau pentru rugăciune, vila lui Tabatabai, ridicată din dragoste pentru soția lui dragă, e o capodoperă a arhitecturii din Imperiul Persan. Dar Kashan e doar o mică introducere în frumusețile Iranului. “Cine ar putea pretinde că a văzut cel mai frumos oraș din lume, dacă n-a fost la Isfahan?” se întreba scriitorul francez André Malraux. Am ajuns în Isfahan într-o după-amiază caldă și ne-am oprit la podul Khaju, unul dintre cele trei poduri istorice de pe râul Zayandeh Rud. Firidele de la etaj ale lui erau pline de somnoroșii care-și făceau siesta. La parter, familiile ieșiseră la picnicul de prânz și copiii se scăldau în apa răcoritoare, folosind baza podului ca tobogan cu apă. O explozie de veselie văratică, aproape imposibil de găsit astăzi într-un mare oraș occidental, cu atât mai puțin într-un monument istoric care datează din secolul 17.Dar Isfahanul cel cât o jumătate de lume e de descoperit în piața centrală a orașului, cea de-a doua ca mărime din lume, opera șahului Abbas cel Mare, care la final de secol 16 își mută capitala aici și construiește un loc special pentru a smulge uimirea vizitatorilor. O piață pătrată, uriașă, cu grădini și alei pe care și azi merg țanțoș trăsurile, e încadrată de un bazar pe două niveluri, palate și moschei. Dumnezeu, regele și supușii sunt împreună aici, în Isfahanul lui Abbas, într-o armonie perfectă: cel puțin în arhitectură.